604.
Fecioară înțeleaptă cu candela aprinsă
1. Fecioară înțeleaptă cu candela aprinsă
Ce treaz-aștepți întruna pe Mirele iubit,
Coboară înserarea, pe fața zilei stinsă,
Și Mirele, fecioară, nici astăzi n-a venit.
2. Pe-albastrul cer se-arată strălucitoare stele,
Strălucitori luceferi răsar în lung și-n lat;
Dar, nici în seara asta, o, nu e printre ele
Luceafărul, fecioară, ce-atât L-ai așteptat...
3. Se-ntinde ca o mreajă a somnului ispită
Lumina să ți-o stingă, vegherea să ți-o ia,
Dar suflet alb și candid rămâi nebiruită,
Căci lunga priveghere curând se va găta.
4. Cu candela credinței aprinsă, o, fecioară,
În râu de lacrimi sfinte tu spală-te de somn
Și-n haina curăției așteaptă-n prag afară
Dorita arătare a scumpului tău Domn!...
5. Nu-i nici o luminiță în sat la nici o casă,
Căci nicăieri nu-i parcă un singur suflet treaz;
Tu, singură, fecioară – a cerului Mireasă –
Veghezi prin câte chinuri, cu lacrimi pe obraz...
6. Veghează, mai veghează, mai suferă o clipă!
În candela sleită mai toarnă untdelemn!
Vor trece toate-acestea, vor trece într-o clipă,
Cum n-ar fi fost vreodată când El va face-un semn.
7. Dorm toți?... O, nu-i nimica! Tu rabdă și veghează!
Plângi mult... e grea vegherea... știu, suflete, cât plângi...
Dar iată răsăritul încet se luminează
Și-obrazul tău cu lacrimi în slavă-ți va fi șters.
8. Răsare fața dulce a Mirelui ce vine
Și harul într-o clipă, pe veci, te-a mângâiat;
Cu ce cununi mărețe de sori și stele pline
Îți va-mbrăca El fața ce-a plâns și-a privegheat!...