345.

Când ajungi să-ți fii tu însuți o povară

1. Când ajungi să-ți fii tu însuți o povară, Când puteri de ne-nțeles te-apasă greu, Când pe crengi sunt numai flori de primăvară, Iar din tine frunze moarte cad mereu, Când spre tainice urzeli ce se destramă Rătăcești ca un pescar de amăgiri, N-auzi tu un glas de Tată ce te cheamă? N-auzi tu chemarea veșnicei iubiri? R: Întoarce-te la Domnul! Așa cum ești, cu zdrențe-n suflet și poveri! Întoarce-te la Domnul! Un cuget nou și-o altă inimă să-I ceri! Întoarce-te la Domnul! La pieptul Lui să înțelegi cât te-a iubit. Crezând în jertfa-I sfântă vei fi-n veci fericit. Întoarce-te la Domnul, copil regăsit! 2. Ca-ntr-un joc, legându-ți ochii cu năframa Tu alergi să prinzi minciuna unui vis Dar oprește-te, prietene, ia seama Pașii tăi se-ndreaptă-n grabă spre abis! În zadar aștepți năluca fericirii; În zadar apuci cu pumnii amândoi; Vei plăti din nou tribut dezamăgirii, Obosit, cu ochii plânși, cu pumnii goi… R: Întoarce-te la Domnul! Așa cum ești, cu zdrențe-n suflet și poveri! Întoarce-te la Domnul! Un cuget nou și-o altă inimă să-I ceri! Întoarce-te la Domnul! La pieptul Lui să înțelegi cât te-a iubit. Crezând în jertfa-I sfântă vei fi-n veci fericit. Întoarce-te la Domnul, copil regăsit!