288.
Ca fiu pierdut am rătăcit
1. Ca fiu pierdut am rătăcit
Prin lumea pieritoare;
Talanţii vieţii ce-am primit
I-am risipit.
„Am drept la viaţă", îmi ziceam,
„Să-ncerc orice-i sub soare";
Dar că răspunderi mi-atrăgeam
Nici nu credeam.
2. De Tatăl m-am îndepărtat,
Sfidând cereasca lege;
Şi cugetul meu necurat
S-a-ntunecat.
Gândeam că pot fi fericit
Păcatul de-aş alege
Şi, prin desfrâu nepotolit,
Lui m-am robit.
3. Puteri abia de mi-au rămas
Să-mi târâi viaţa moartă;
Şi tot ce-i rău, la greu impas,
Am vrut să las.
Dar, alipit de-un pământean,
Cârpeam doar vechea-mi soartă;
Mai rău ca porcii mă găseam:
Rob lui Satan.
4. Atunci, în fire mi-am venit:
„N-am eu un Tată oare?
Acasă-i bine de trăit
Şi-am fost iubit.
Prin mine însumi, nu socot
Să scap de la pierzare;
Mi-e sufletul flămând de tot;
Nimic nu pot.
5. Aşa cum sunt, mă-ntorc şi-nfrunt
Trecutu-mi de ocară;
De-aş fi primit oricât de crunt,
Eu ăsta sunt!"
Ca dintr-un rău vis, m-am
trezit
Cu inima amară;
Scârbit de tot, m-am osândit
Şi am pornit.
6. Cu câtă fală am plecat,
Pe-atât mă-ntorc cu jale!
Zdrobit, acum în piept mă bat
Şi milă cat.
Departe încă mă aflam,
Tărăgănind pe cale,
Când m-a zărit cum mă sfiam
Şi nu intram.
7. A fost de-ajuns; şi
alergând,
În braţe mă cuprinse,
Pe rănile-mi balsam turnând:
Sărutu-I blând.
Eu, copleşit de-un chin nespus,
- Căci dragostea-I mă-nvinse –
Abia ţinându-mă, I-am spus
Că vrednic nu-s.